Adanc sub permafrostul care acoperă un grup de insule din Oceanul Arctic se ascunde o mare de metan în creștere și migrare, au descoperit cercetătorii.
Permafrostul gros, sau pământul care rămâne înghețat timp de cel puțin doi ani, formează o etanșare strânsă care a împiedicat până acum ieșirea a milioane de metri cubi de metan – dar nu există nicio garanție că puternicul gaz cu efect de sera nu va scăpa în cele din urmă, potrivit unui studiu publicat pe 13 decembrie în jurnal Frontiere în Știința Pământului.
„În prezent, scurgerea de sub permafrost este foarte scăzută, dar factori precum retragerea glaciară și dezghețarea permafrostului ar putea „ridica capacul” asupra acestui lucru în viitor”, autorul principal. Thomas Birchalla spus un geolog la Centrul Universitar din Svalbard, Norvegia, într-un afirmație.
Baza permafrost-ului este ondulată, ceea ce creează buzunare între permafrost și geologia subiacentă, unde gazele din surse biologice și non-biologice se pot acumula și rămâne prinse. Dacă acest sigiliu de permafrost se dezintegra, ar putea declanșa o reacție în lanț în care efectul puternic de încălzire al metanului ar dezgheța mai mult permafrost și ar elibera și mai mult gaz. Această buclă de feedback vicioasă ar accelera și mai mult încălzirea, topirea și emisiile de metan, au avertizat cercetătorii în studiu.
Permafrostul este răspândit pe Svalbard, un arhipelag norvegian situat adânc în Cercul Arctic și la doar 500 de mile (800 de kilometri) de Polul Nord. Misiunile care implică forarea în sol înghețat în căutarea combustibililor fosili lovesc adesea buzunarele de gaze naturale din întâmplare, dar amploarea acestor rezerve era necunoscută, potrivit studiului.
Birchall și colegii săi au folosit date istorice din foraje comerciale și științifice pentru a cartografi permafrostul din Svalbard și pentru a identifica aceste depozite de gaze naturale. Cercetătorii au descoperit că zăcămintele bogate în metan sunt mult mai comune decât se credea pe insule. Având în vedere că arhipelagul are o istorie geologică și glaciară similară cu restul regiunii arctice, același lucru ar putea fi valabil și pentru alte locații acoperite cu permafrost din apropierea Polului Nord, se arată în comunicat.
Studiul a constatat că sigiliul permafrost de pe Svalbard nu este uniform. Zonele de coastă au avut o crustă mai subțire de sol înghețat din cauza căldurii aduse de curenții oceanici, în timp ce permafrostul din zonele joase era gros și saturat cu gheață, ceea ce înseamnă că are „proprietăți de etanșare extrem de bune” și este capabil să se „autovindecă”, cercetătorii au scris în studiu. În zonele înalte, permafrostul a fost mai scazut și mai permeabil din cauza condițiilor uscate.
Dar permafrostul care este etanș acum ar putea să nu rămână așa. Svalbard este unul dintre locurile cu cea mai rapidă încălzire de pe planetă, potrivit studiului, iar stratul său „activ” de permafrost – câteva picioare superioare care se dezgheță și îngheață sezonier – crește mai adânc pe măsură ce temperaturile globale cresc.
Estimarea cât de mult metan este prins sub permafrost este dificilă, deoarece este greu de accesat și există doar câteva zeci de foraje despre care să trageți concluzii. Cu toate acestea, pe baza unei locații în care a fost măsurat fluxul de gaz, cercetătorii estimează că acesta ar putea fi de ordinul a câteva milioane de metri cubi.
„Odată cu dezghețarea permafrostului în Arctica, există riscul ca impactul eliberării metanului prins sub permafrost să conducă la efecte pozitive de feedback climatic”, au scris ei în studiu.